Updated on decembrie 4, 2025Judecătoarea Dana Gîrbovan spune că 2025 a fost „unul dintre cei mai grei ani” din cei 25 de ani de magistratură. Într-un dialog cu avocatul Florentin Țuca, președinta Curții de Apel Cluj și președinta Uniunii Naționale a Judecătorilor din România vorbește despre o presiune pe care o descrie ca fiind resimțită de întregul corp al magistraților, nu doar la nivel personal.
În explicația ei, anul a fost marcat de atacuri publice venite din mai multe direcții: de la guvern, „în frunte cu prim-ministrul”, apoi din partea unei părți a presei, așa-numitei societăți civile și a unor oameni politici. Gîrbovan spune că au existat episoade care au depășit limita criticii și au ajuns la demonizare. Un exemplu pe care îl dă este o declarație atribuită viceprimarului Timișoarei, pe care o califică drept „mizerabilă”, în care „femeile judecător” ar fi fost prezentate ca fiind controlate de „o rețea de proxeneți”. Ea afirmă că, împreună cu alte asociații, a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la acest tip de afirmații, transmite stiripesurse.ro.
Pe acest fundal, magistrata insistă că un judecător nu ar trebui să ajungă să se rușineze cu profesia lui. Povestește că a auzit despre un caz în care „președintele” ar fi sunat o judecătoare care își depusese cererea de pensionare, iar aceasta ar fi spus că, după peste 25 de ani în magistratură, ajunsese să-i fie rușine să spună în public că este judecător. Răspunsul Danei Gîrbovan este tranșant: spune că este „mândră” de profesie și de carieră și că nu are de ce să „își ceară iertare” pentru alegerea făcută. Ea adaugă însă că frica și evitarea nu ar fi excepții. Potrivit ei, mulți judecători aleg să nu mai spună ce profesie au, pentru a evita atacuri, discuții neplăcute sau agresiuni verbale, inclusiv în contexte private precum nunți ori petreceri. În viziunea ei, viața socială a unui judecător este oricum limitată, iar climatul din 2025 ar fi împins și mai mult oamenii din sistem spre retragere și tăcere.
În mesajul către public, Gîrbovan afirmă că statutul magistratului nu ar trebui privit ca „privilegiu personal”, ci ca o condiție pentru libertatea tuturor. Ea formulează direct ideea: „fără judecător liber nimeni nu este liber”. În același timp, spune că cetățenii care privesc „global” justiția cu ostilitate ar fi, de fapt, „victimele” atacurilor executivului, deoarece ținta reală nu ar fi pensiile sau salariile, ci ceva mai amplu.
Întrebată despre mandatul de președinte al Curții de Apel Cluj (funcție pe care spune că o deține din 2020), ea afirmă că, știind ce știe acum, tot ar accepta rolul. Spune că pozițiile de conducere i-au oferit perspectiva administrării „efective” a instanței și i-au arătat cât de multe s-ar putea face pentru o justiție mai eficientă pentru cetățeni, chiar dacă această muncă nu e „vizibilă” sau „spectaculoasă”. Totuși, comparativ cu începutul carierei, consideră că situația este acum „mai grea”, inclusiv față de acum doi ani, invocând probleme de predictibilitate, durata procedurilor și statutul judecătorului.
Descrierea ei despre judecătorul român pornește de la volumul mare de muncă: „sufocat de dosare”. Își amintește ședințe cu 60, 70, chiar 80 de dosare pe săptămână și o muncă „la foc automat”, fără timp suficient pentru aprofundarea cauzelor. Spune că presiunea dosarelor a rămas și astăzi, iar tocmai de aceea pune întrebarea cum mai poate fi păstrată „demnitatea” profesiei sub un asemenea „mal” de dosare.
De aici, magistrata mută discuția spre identitate și rezistență: judecătorul, spune ea, are nevoie să-și cunoască istoria și „rădăcinile”, să știe cine a construit magistratura românească și ce sacrificii au existat. Evocă exemplul unui președinte de tribunal din perioada comunistă, al cărui mesaj ar fi rămas reper: „Am pierdut totul în afară de onoare”. Pentru ea, astfel de modele sunt un fel de standard moral: când îți amintești de asemenea oameni, spune că devine greu să fii „nedemn”, „laș”, „corupt” sau „indiferent” la soarta celor care ajung în fața instanței.
Cea mai apăsată temă din intervenția ei rămâne, însă, ceea ce numește „o luptă pentru putere și control” asupra justiției. Spune că punctul de pornire a fost o discuție care putea fi legitimă, despre reforma pensiilor de serviciu într-un context de criză bugetară, dar că modul în care a fost dusă în spațiul public ar fi fost unul agresiv și de tip „dictat”, fără dialog real cu puterea judecătorească. Potrivit ei, campania a fost dublată de atacuri online cu etichete precum „privilegiații” sau „îmbuibații”, iar asociațiile magistraților i-ar fi transmis premierului că nu se mai poate discuta „la rece” despre pensii și salarii când justiția este pusă într-o poziție de inferioritate. În continuare, afirmă că tema a alunecat de la pensii la atacuri împotriva unor decizii ale Înaltei Curți, mai ales pe subiectul prescripției, iar justificarea reformei ar fi fost schimbată din „criză bugetară” în „echitate socială”. În opinia ei, chiar și tăierea tuturor pensiilor magistraților nu ar rezolva criza bugetară, iar întrebarea cheie rămâne: „la ce fel de justiție” se vrea să se ajungă și „în interesul cui”.
În final, Gîrbovan spune că guvernul nu ar avea nevoie de „o justiție care să-i cenzureze actele”, mai ales în perioade de criză, și amintește episoade în care instanțele ar fi limitat excese ale executivului: decizii ale Curții Constituționale din pandemie, un proiect de ordonanță care ar fi urmărit restrângerea posibilității pacienților de a obliga statul să le asigure medicamente în instanță și dispute în materia salarizării bugetarilor, unde amintește și o replică despre „tribunale sătești” referitoare la curțile de apel. Din această perspectivă, ea numește justiția „ultimul bastion” în apărarea drepturilor fiecărui cetățean și spune că rolul judecătorilor este să reziste atacurilor și să rămână „o constantă a statului de drept”, avertizând că noțiunea de stat de drept poate fi „golită de conținut” dacă justiția e transformată în țap ispășitor și subordonată intereselor politice. Mesajul ei către colegi este unul de reziliență: justiția, spune ea, este legată de natura umană și societatea nu poate exista fără nevoia de dreptate.