După 41 de ani ca asistentă medicală, Daniela Belu a ajuns la finalul unei cariere petrecute lângă pacienți, între Cardiologie, Diabet și Psihiatrie. Asistenta de la Spitalul Municipal Turda și-a anunțat pensionarea printr-un mesaj în care nu vorbește atât despre proceduri și tratamente, cât despre oamenii pe care i-a întâlnit și despre ceea ce a rămas după mai bine de patru decenii de muncă.
„După 41 de ani… las halatul jos, dar nu și amintirile. Astăzi închid un capitol important din viața mea. 41 de ani am fost asistentă medicală. 41 de ani în care am învățat că această meserie nu înseamnă doar tratamente, proceduri și responsabilitate. Înseamnă, înainte de toate, oameni”, a scris Daniela Belu.
În propria recapitulare a carierei, asistenta vorbește despre trei etape care au marcat-o diferit: 14 ani în Cardiologie, patru ani în Diabet și ultimii 22 de ani în Psihiatrie.
Despre perioada din Cardiologie spune că a învățat „cât de fragilă poate fi viața și cât de prețioasă este fiecare bătaie a inimii”, iar anii din Diabet i-au arătat cât de mult contează, pe lângă tratament, răbdarea și încurajarea pacientului.
Cea mai lungă perioadă a petrecut-o însă în Psihiatrie, secția din care pleacă acum la pensie și despre care spune că „într-un fel, va rămâne mereu parte din mine”.
„Am greșit. Am reușit. Am învățat. Am mers mai departe”
Mesajul ei nu transformă cei 41 de ani într-o succesiune de momente ideale. Daniela Belu vorbește deschis și despre eșecuri, oboseală și zilele dificile din spital.
„Au fost ani cu succese și eșecuri, cu bucurii și tristeți, cu zile ușoare și zile în care am plecat acasă obosită, dar cu sentimentul că am făcut tot ce am putut. Am cunoscut oameni pe care nu îi voi uita niciodată. Unii mi-au zâmbit, alții mi-au mulțumit, unii m-au făcut să plâng, iar alții m-au învățat lecții pe care nu le găsești în nicio carte.”
Apoi rezumă patru decenii de profesie în câteva propoziții scurte:
„Am greșit. Am reușit. Am învățat. Am mers mai departe.”
O mare parte din mesajul său este despre relația cu pacienții și familiile lor, inclusiv despre acele momente în care rolul unui cadru medical nu se mai reduce la ceea ce scrie într-o fișă de tratament.
„Am văzut oameni venind speriați și plecând cu speranță. Am fost alături de familii în momente grele și am simțit bucuria atunci când un pacient se făcea bine. Poate că nu am putut schimba întotdeauna destine, dar am încercat să schimb, măcar puțin, felul în care oamenii s-au simțit în momentele lor cele mai vulnerabile.”
„Nu număr doar anii”
Ajunsă la pensionare, Daniela Belu spune că bilanțul unei asemenea cariere nu poate fi făcut doar numărând anii petrecuți în spital.
„Astăzi, când privesc în urmă, nu număr doar anii. Număr oameni, chipuri, povești, emoții și amintiri.”
Spune că pleacă din sistem cu ceea ce numește „oboseala frumoasă a unei vieți muncite”, dar și cu sentimentul că profesia sa a avut un rost.
„Plec la pensie cu oboseala frumoasă a unei vieți muncite și cu liniștea că am făcut parte dintr-o meserie care, dincolo de toate greutățile ei, mi-a dat un lucru neprețuit: sentimentul că am fost de folos.”
După mai bine de patru decenii în care programul a fost legat de spital și de pacienți, spune că urmează o perioadă cu mai mult timp pentru familie, pentru lucrurile amânate și pentru „bucuriile simple”.
„Nu spun «adio». Spun «mulțumesc»”
Finalul mesajului este construit în jurul oamenilor întâlniți de-a lungul carierei: colegi, pacienți și cei care au avut încredere în ea.
„Nu spun «adio» celor 41 de ani. Spun «mulțumesc». Mulțumesc oamenilor alături de care am lucrat. Mulțumesc celor care au avut încredere în mine. Mulțumesc pacienților care m-au învățat, fiecare în felul lui, să fiu mai răbdătoare, mai puternică și mai om.”
Iar despărțirea de spital o formulează fără să vorbească, de fapt, despre o despărțire de meserie:
„Închid ușa spitalului, dar iau cu mine toate amintirile. Halatul rămâne în urmă. Omul care l-a purtat, însă, va rămâne mereu cu sufletul legat de această meserie.”
Mesajul se încheie cu câteva rânduri în care Daniela Belu își comprimă întreaga carieră:
„41 de ani. O viață de muncă. O mie de povești. Și un singur cuvânt pentru toate: MULȚUMESC!”