Updated on octombrie 20, 2019 De ce a câștigat Clujul bătălia cu Bucureștiul în ceea ce privește speranța de viață? Poate, omenia clujenilor? Respectul?
Pe Facebook, Lucia Stroila a scris: „Clujul e ca o respirație adîncă dimineața, după ce te-ai spălat pe dinți. Proaspăt, răcoros, parfumat. E ca o zi de duminică după un mare efort. E tînăr, chiar dacă în realitate e atît de bătrîn că Bucureștiul nostru ar putea să-i spună ”bunicule”. Orașul ăsta respiră curățenie și pace, trebuie doar să ții ochii deschiși. Și sufletul. Atunci ți se strecoară pe sub piele și nu mai pleacă.
Poate părea prozaic și fără imaginație. Ei își numesc cartierele după reguli simple de conviețuire. Acolo ești în Mănăștur, în Bună dimineața, sau Bună ziua, sau în cartierul Între lacuri, care, normal, crește din mai nimic între două lacuri.
În jurul unuia din lacurile astea două s-a născut de cîțiva ani un parc. ce se așterne cuminte la picioarele singurului Mall din oraș. Da, niște săraci clujenii ăia, noi, la București avem fiecare mall-ul nostru, care mai de care mai frumos. În jurul lacului se-ntîmplă viață. Copiii își scot bicicletele la soare, îndrăgostiții se țin de mînă, iarba n-are interzis la călcat și, totuși, este mai verde decît cea cu plăcuțe de avertizare de pe la noi.
În mijlocul lacului e o țîșnitoare și apa ce cade cuminte înapoi în lac face un curcubeu la fiecare apus. Pare incredibil, dar nu miroase nici a nămol, nici a baltă, nici a Dîmbovița. Miroase a apă curată de izvor, ți se face sete dacă treci prin zonă.
Pescarii au locul lor pe lac. Vin cu scăunele, sandwich-uri, undițe și pescuiesc liniștiți fără să-i întrebe nimeni de autorizație. Pun pariu că peștele pe care-l prind ei pe lac este și bun de mîncat, depun mărturile toate pisicile grase cărora li se servește prînzul la botul calului, lîngă scăunelul de pescuit. Da, știu, e ciudat, dar oamenii ăia nu se tem că pisicile le vor transmite cine știe ce turbare, nu se tem să se îmbolnăvească de toleranță și iubire, nici măcar de la animale.
Și mai ciudat e că la ei, cînd intri într-un magazin, ești întîmpinat cu zîmbet. Doamne, ce oameni, să se bucure în halul ăla de cumpărători încît să le facă toate poftele! E de neconceput, nu-i așa? Ei așa ciudați sunt. Dacă te duci să cumperi mîncare au răbdare să-ți alegi și-ți mai urează și ”poftă bună” după ce i-ai frecat un sfert de oră cu pretențiile tale.
Să te ferească Dumnezeu să ai nevoie să iei un taxi în Cluj! Nu mașinile sunt problema, ele nu se deosebesc prea tare de cele din București, sunt la fel de obosite și triste, oamenii sunt aiurea rău. Nu știu să ia suta și să-și oprească partea. Ăia au tot timpul mărunțiș pentru rest, ba se mai și agită ca naiba dacă le spui că nu e cazul. Cum să păstreze zece lei dacă cursa ta a făcut 5,60? Trebuie aduși la specializare în București, că sunt și ridicoli cu graiul lor ardelenesc atunci cînd se agită.
Oricît de ciudat ar părea, deși e un oraș cosmopolit, niciunul nu umblă cu ecusonul în piept. Nu-ți dai seama care-i român, ungur, polonez, ceh, sau ce nații se mai nasc și cresc acolo. (…) trăiesc așa la grămadă, îți zîmbesc la grămadă, te ajută la grămadă dacă ai nevoie. Oh, pînă și ungurii te servesc, chiar dacă nu știi să ceri pîine în ungurește.
Bisericile lor stau liniștite una lîngă cealaltă și nu se mușcă deloc. Uneori nici măcar un gard nu le desparte. Oamenii se salută politicos cînd le calcă pragul, indiferent în ce limbă se roagă, indiferent în ce confesiune sunt botezați.
Și cei mai ciudați din toți sunt tinerii. În fiecare duminică își pun straiele bune și pleacă la biserică. Îi întîlnești la slujbă și te miri de liniștea ce coboară peste ei. Studenți, liceeni, proaspăt căsătoriți, părinți cu copii mici. Stau liniștiți și se roagă alături de bunici primeniți sau de babe cernite cu basma și flanelă din lînă tricotată în casă. Toți sunt senini, nu vezi nicio babă pornită să te dezbrace din priviri, nici să-ți atragă atenția că nu faci crucea cum trebuie, sau că nu știu ce mătănii nu ai bătut la momentul potrivit.
O babă de-a lor, din asta cu fața ca o stafidă aurie, a avut tupeul să întindă mîna să mă ajute să mă ridic după sfînta liturghie. Pe mine mă dureau rău genunchii. M-a făcut să-i mulțumesc printre lacrimi iar ea mi-a zîmbit cu toată fața ca o lumină de ceară aprinsă. ”Lasă, mamă, sănătate să-ți dea Dumnezeu!”. Cine a mai pomenit așa ceva?
De ce iubesc Clujul, un oraș atît de pestriț? Pentru că e ca sufletul meu, un copil mare și blînd, cu oameni calzi. Acolo m-am simțit acasă deși am ajuns pentru prima dată, în cea mai grea perioadă a vieții mele. Acolo am respirat printre lacrimi și cineva s-a oprit să mă întrebe dacă mi-e bine. Acolo, un medic considerat de mulți un om dur și arogant, a știut că sufletul unei mame nu pleacă departe de copilul ei și mi-a oferit un pat alături.
Acolo, nici măcar o infirmieră nu mi-a dat de înțeles că așteaptă o atenție și era pe vremea în care guvernul încă nu se gîndise să le mărească veniturile. Pînă și o babă stafidită s-a aplecat să mă ridice cînd singură n-am mai putut. Nu m-am simțit nici măcar o clipă hărțuită, amenințată, studiată de la distanță, în pericol. Mi-a fost acasă. De asta-l iubesc și mă voi muta aproape în viitor. E locul în care vreau să mă odihnesc de viață”.