Updated on iulie 12, 2023 Pintea Viteazul a rămas în istorie ca un personaj legendar și marcant. Legendele și faptele sale curajoase continuă să fascineze și să inspire oamenii de-a lungul timpului. A fost un luptător pentru dreptate, un apărător al săracilor și un simbol al curajului și al demnității. Vestitul haiduc Pintea este originar din satul Măgoaja din apropierea Dejului.
A intrat în conștiința românilor ca fiind un luptător pentru apărarea săracilor, unul care fura de la bogați și dădea la săraci, putând fi asemuit cu Robin Hood. Deși provenit din familie nobiliară, situația materială a familiei nu era una dintre cele mai înfloritoare. Nobilul în aceste părți nu însemna omul bogat, el era cel care prin faptele sale de vitejie în diferite lupte a fost ridicat la acest rang de către regii maghiari; diplomele care asigurau acest titlu asigurau și statutul de oameni liberi.
Mama lui Pintea provenea dintr-o familie de țărani liberi din părțile Văii Izei, fapt cu care se mândrea, deoarece de aici s-au ridicat și cei doi voievozi, descălecători și întemeietori de țară, Dragoș și Bogdan. În copilărie, Pintea a auzit multe povești legate de faptele celor doi și atunci când a luat drumul haiduciei și s-a pus în fruntea cetei de haiduci, a dorit să le urmeze în faptele de vitejie.
Rămas orfan la o vârstă destul de fragedă, Pintea crește ca slugă în satul Budești la nemeșul Todoran și la Stupu. Viața ca slugă a fost foarte grea, tânărul fiind supus la numeroase umilințe. Aceasta l-a determinat ca atunci când n-a mai rezistat să ia drumul haiduciei. Părăsind satul Budești, Pintea a plecat pe meleaguri străine mânat de dorința de a învăța taina slovelor și a învăța meșteșugul armelor.
A cutreierat prin mai multe părți, schimbându-și numele ca să nu fie descoperit, învățând câteva limbi străine. Acolo unde vedea nedreptăți intervenea în favoarea celor obidiți și astfel și-a atras admirația oamenilor săraci. În această perioadă a vieții, trecând prin mai multe garnizoane militare s-a pus la punct și cu cele mai moderne tehnici de luptă ale timpului.
Întorcându-se acasă, Pintea și-a adunat o ceată de haiduci și s-a ocupat de instruirea lor cu tehnicile de luptă învățate și alături de ei a început activitatea în ale haiduciei, pentru care a devenit cunoscut în tot nordul țării. Faptele sale au fost consemnate de documentele vremii chiar la curtea de la Viena, dar și de memoria poporului, care le-a consemnat în legende și balade care au ajuns până la noi.
Legenda lui Pintea Viteazul, povestită de Ioan Pop Reteganul la 1900
„Cam cu 200 de ani înainte trăia în Măgoaja un bocotan mare, numit Stupul, căci era bogat ca un stup, care-i mai bogat. Între alți servitori avea Stupul și un servitor cu numele Cupșa Pintea. Un an de zile îl slugi Pintea pe Stupul, dar nici un cuvânt din gura lui n-a scos, toți îl credeau mut, că era tăcut și gânditor. Părinți nu avea. Și Stupul purta rău pe Pintea, nu-i da nici mâncare de ajuns, iar lucru îi da până-i pârâiau oasele. Se gândea adesea bietul Pintea la zicala cântecului:
Cine-i slugă la altul
Multe rabdă săracul;
Las să rabde, dacă șede,
Codru-i mare și nu-l vede!
Odată, fiind la plug, Pintea cu stăpânul, acesta de ce, de ce nu, destul că ia oricul și îl încinge pe Pintea peste spate. Acesta a fost prea mult și pentru un mut. Deci se înfuria, băgă codoriștea biciului în pământ și striga răstit cătră stăpânul său: „Pân-a face codoriștea asta frunză verde, nu mă mai vezi; va fi amar de zilele tale, de va înverzi până de azi într-un an!”. Cu aceste vorbe Pintea apucă codrul, iar Stupul rămase încremenit când auzi amenințarea din gura lui Pintea, pe care-l ținea mut.
La anul veni Pintea chiar în acel loc și afla codoriștea biciului înverzită. Atunci începu a cânta în frunză de bucurie că i-a venit vremea. S-a pus și a belit tuspatru boii Stupului și i-a fript și i-a mâncat cu ortacii, iar Stupului i-a plătit cu două chichii de bani. Apoi s-a dus și dus a fost până în ziua de azi. Lumea lui de aci încolo a fost codrul, unde-și avea conacul cu ortacii lui, care erau în număr de 12. Mai mult se ținea Pintea pe dealul ce este spre miază-noapte de la Lăpuș și care deal până în ziua de azi se numește Șatra Pintii. De acolo da năvală asupra bogaților, cu deosebire asupra armenilor neguțători, îi despoia de bani din care făcea parte și la săracii din satele vecine. De aceea suflet de om nu l-ar fi trădat pentru cât bine-i în lume că era spaima bogaților și mila săracilor, iar săracii și pe atunci erau mai mulți în lume decât bogații
Multă vreme, mulți ani de-a rândul o fi trăit el cu ortacii lui prin codri, ieșind pe la strâmtori după bani și gălbiori pe la cei neguțători; multă vreme o fi cutreierat el munții câtu-i de la Lăpuș până la Maramureș și Bucovina și Moldova, ba și în mijlocul Ardealului a intrat tot prin codri, vezi bine, că doar zice și cântecul:
C-o lăsat cetăți și state,
Că sunt pline de păcate,
Și-o intrat în codrul verde,
Unde urâtul se pierde.
Pe când călicimea, sărăcimea, mulțimea nemulțumită cu starea lucrurilor, povestea cu bucurie de vitejiile lui Pintea, pe atunci bocotanii, bănoșii, asupritorii, tremura când auzeau de nume și ar fi dat oricât numai să se poată mântui de el. Între numeroșii lui dușmani erau și cetățenii din Baia Mare, cărora le făcuse în multe rânduri multe nătărânguri, din care cauză aceștia și erau cei mai îndemnați dușmani ai lui; dar lui Pintea nu-i păsa de numărul dușmanilor, nu, el trecea de-a lungul și de-alatul Băii-mari cântând:
De-ar ave dușmanii modru,
Face-m-ar cenușă-n codru;
De-ar ave dușmanii rând,
Face-m-ar cenușă-n vânt
Îngrijatu-s, nu mă las
Să fac fac voia la Pizmaș!
Tradiția ne spune că într-o iarnă grea era Pintea cu soții lui pe „Șatra Pintii” și erau în mare lipsă de bucate; venise greul traiului, deși bani aveau destui. Deci el a ținut sfat cu soții, ce-ar fi de făcut și a ales pe trei inși și le-a dat bani să meargă în Baia Mare să aducă vin, pâine și sare. Dar cei trei se codiau că fără el nu cutezau a intra în cuibul cel plin de păcate, în Baia Mare. Deci au zis cătră Pintea: „Căpitane, noi vom merge în Baia Mare și om aduce bin, pâine și sare, dacă ni-i spune din ce ți-a sta moartea”. Ei adică bine știau că pe Pintea nici glonțul nu-l prinde. Și iată el le-a spus că din trei fire de grâu de primă vară și dintr-un plumb mic de argint, acelea dacă le-ar înfunda cineva în pușcă l-or prinde și l-or omorî, dar alt glonț pe el nu-l prinde.
Și s-au dus ortacii la Baia Mare și au târguit dar când la întors înapoi i-au prins pandurii și i-au legat și au vrut să-i omoare. Iar căpitanul orașului le-a făgăduit că i-a slobodi de vor spune ei din ce va sta moartea lui Pintea că glonțul din pușcă nu-l prinde. Și aceia, de frică sau din răutate, au spus, iar pandurii s-au dus, conduși de soții lui Pintea până la „Șantra Pintii” și acolo s-a iscat între haiducii Pintii și între pandurii orașului o luptă înverșunată, dar Pintea căzu mort lovit de un glonț de argint și de trei fire de grâu de primăvară, iar capul i l-au tăiat și pus pe poarta cetății din Baia Mare unde în toată săptămâna îl pieptăna odată o româncă și-l arăta poporului ce venea la târg ca să se convingă că de bună seamă Pintea Viteazul e mort, deoarece poporul nu vrea să creadă că și Pintea poate muri. Despre soții lui Pintea știe poporul atâta că unii au căzut în lupta cu pandurii din Baia Mare, iar cei trei care vânduseră secretul lui Pintea, fură ținuți în temniță până vor muri de bătrânețe. Ei fură ținuți numai cu sâmbure de nucă și cu vin vechi.
Așa am auzit legenda lui Pintea de la un moșneag de la noi din Reteag, numit Ion Cel Mare și așa am auzit-o de la Cupșa Vasilie din Strâmbu, comună aproape de Măgoaja, care susținea că el este din familia lui Pintea.”
Surse:
- Ioan Pop Reteganul, Pintea Viteazul : tradiţiuni, legende şi schiţe istorice
- Mădălina Medan, Haiducul Pintea Viteazul