Updated on mai 22, 2018 Jurnalistul Cătălin Tolontan a remarcat un lucru inedit din istoria Ligii I. Dan Petrescu este doar al doilea antrenor care câștigă titlul cu două echipe diferite din provincie.
Într-o postare făcută pe Facebook, Tolontan a scris: „Petrescu, primul după 44 de ani.
Seara a două personalități complexe: un antrenor și un arbitru care au scris istorie
Observații rapide, din seara în care România și-a ales campioana.
1. DOAR CERNĂIANU A MAI CÂȘTIGAT TITLUL CU DOUĂ ECHIPE DIFERITE DIN PROVINCIE!
Dan Petrescu intră în cercul select al antrenorilor care au luat titlul cu mai multe echipe.
Sunt doar 7 de tehnicieni și, pînă în această seară, numai Constantin Cernăianu reușise să pregătească două echipe campioane din afara Bucureștiului: Petrolul Ploiești – 1966 și Universitatea Craiova – 1974.
Au trecut, de atunci, 44 de ani.
44 de ani în care Bucureștiul și-a luat partea leului, fiind întrerupt de scurte furtuni de orgoliu.
Antrenorilor le-a fost însă imposibil să reziste în ochiul a două tornade venite din zone diferite.
Chiar și tehnicieni rutinați, precum Ioan Andone, care au adunat două titluri, le au cu o bucureșteană, Dinamo, și cu aceeași echipă din provincie, în cazul lui Ando, CFR Cluj.
Dan Petrescu rupe vraja.
După Unirea Urziceni – 2009, Petrescu revine și oferă din nou provinciei onoarea supremă: CFR – 2018.
2. A FOST ULTIMUL MECI DECISIV PENTRU TITLU PE CARE L-A CONDUS ALEXANDRU TUDOR
În vârstă de 47 de ani, Tudor are voie să arbitreze până în decembrie 2018.
Asta înseamnă că nu va mai fi pe teren la finalul campionatului viitor.
Dar ceva din cerbicia lui va dăinui, așa cum rămân firimiturile de pâine lăsate în urmă de orice om care a slujit onest fotbalul, pentru ca următorii pelerini să nu se rătăcească.
Rolul lui Tudor în generația pe care a reprezentat-o nu poate fi exagerat.
Tudor n-a avut nici cariera internațională a lui Rainea, nici eleganța lui Igna, nici polivalența copleșitoare a lui Crăciunescu și nici popularitatea lui Porumboiu.
Dar el semnifică ceva la fel de prețios.
Pentru cine nu uită. Acum 25 de ani, Tudor a pornit de jos, din micile ligi bucureștene, în vremea când fotbalul românesc trăia deceniul blaturilor dintre echipe și al arbitrilor cumpărați.
”Cavalerii în negru” luau de peste tot. Și de la gazde, și de la oaspeți.
Precum judecătorul birmanez dintr-o carte a lui George Orwell, arbitrii noștri confundau echidistanța cu mita primită de la ambele părți, nediscriminatoriu.
Și nu e o butadă, ci un fapt de multe ori întâmplat momentul în care arbitrii încurcau plicul și restituiau echipei învinse cât primiseră, de fapt, de la învingători.
În această atmosferă irespirabilă, a apărut o nouă generație de „fluierași”, care a rupt cercul vicios.
Alexandru Tudor n-a fost singur, dar a fost cel mai expus, cel mai ironizat, cel mai urmărit.
Netulburat, el și-a jucat rolul, restabilind, împreună cu colegii săi, încrederea jucătorilor, antrenorilor și fanilor în ideea de arbitraj corect. Cu greșeli, dar corect.
A durat ani de zile până când judecata publică a revenit la normal.
Iar măsura reușitei este exact meciul de azi de la Cluj, când nimeni nu a avut timp să se uite la arbitru.
Nici nu și-au imaginat că un arbitru poate juca alt rol decât acela de a fluiera de multe ori scurt și, o dată, prelung, dispărând apoi din cadru ca să elibereze scena pentru Încoronare.”