„De la Motru până la Cluj și înapoi la Motru … Am și plecat cât mai departe, la Cluj, unde toate mi se păreau atât de diferite de cele cu care crescusem și cu care mă obișnuisem“

Updated on februarie 2, 2016 Vă prezentăm povestea unei studente venite la Cluj din Motru. O comparație de sentimente trăite între cele două orașe prezentată pe pagina de Facebook „De la Motru până la Cluj și înapoi la Motru ... Am și plecat cât mai departe, la Cluj, unde toate mi se păreau atât de diferite de cele cu care crescusem și cu care mă obișnuisem“ 1 Motru Stiri:
„Nu cred că există cineva din generația mea care să nu fi avut la un moment dat dorinţa de a evada din Motru. Oamenii de care m-am înconjurat au visat întotdeauna să evadeze din acest oraș și să scape de limitările pe care ni le impunea.
Ne doream și noi un patinuar, o grădină botanică, zoologică, mai multe posibilități de a ne petrece timpul liber. Eu am tânjit întotdeauna după o librărie. În liceu îmi strângeam banii de buzunar și îmi comandam cărți pe internet, dar îmi imaginam că nu se compara cu sentimentul de a te plimba printre cărți, de a le cuprinde și măsură în palmele tale și bineînțeles, mirosul acela specific care să te convingă să renunți bucuros la banii pe care îi strângi cu greu de ceva vreme.

Am trăit în Motru, m-am bucurat cât am putut de parcurile lui micuțe, unde eu și prietenii mei avem de ani buni și o bancă preferată, am ascultat de la mine din curte gălăgia suporterilor de pe stadion și am bătătorit cât de mult am putut drumul până la Motru-n vale și înapoi, dar aproape că nici nu am vărsat vreo lacrimă atunci când m-am urcat în autobuz și am părăsit tot ceea ce însemna cunoscut și vechi; copilăria mea.

Am și plecat cât mai departe, la Cluj, unde toate mi se păreau atât de diferite de cele cu care crescusem și cu care mă obișnuisem. Am început să studiez jurnalismul, îndrăgostită fiind de tot ceea ce însemna scris. Visam, probabil ca majoritatea studenților în primul an, să schimb ceva în lumea aceasta, să las o urmă a existenței mele peste tot pe unde merg, să fiu o voce plină de inflenţă bună. Observasem că existau jurnaliști care reușeau cu succes toate aceste lucruri, iar eu nu vedeam de ce eu nu aș putea.

12642594_811790292280104_8352705579623936058_n

Realitatea nu a întârziat nici ea să mă trezească. Nu a fost genul de trezire dureroasă, plină de învățăminte, dar cuvintele celor mai mari au trecut în sfârșit prin filtrul minții mele. Nici acolo nu erau câinii cu covrigi în coadă. Orașul era atât de mare, încât mă pierdeam în el, la fel și în librăriile lui. Eram vrăjită de tot ceea ce vedeam și trăiam, dar eram tristă pentru că în acel context nu aveam decât să le admir în fugă.

[ads2]

Procesul prin care eu aveam să devin jurnalist însemna mult mai mult decât paginile mele din jurnal. Nu am fost evaluată doar pentru ceea ce scriam, ci și pentru dicția mea, prestația în fața unei camere, abilitățile mele de a lua un interviu, de a scrie o știre pentru radio sau pentru online. Ori eu, eram încă timidă și speriată de tot ceea ce însemna prezența unui public, care urmărește fiecare mișcare a mea sau și mai rău, ascultă de aberațiile pe care le spun atunci când mă emoționez și nu mai gândesc limpede. Găseam aici o responsabilitate foarte mare față de publicul meu.

Pe parcurs mi-am cunoscut colegii și am ajuns să fiu mai relaxată în fața lor, ei reprezentând pe atunci publicul meu, dar deja se terminase primul semestru și odată cu el și cursul numit „Comunicare verbală și nonverbala”, spaima mea cea mai mare.

Întoarsă acasă pentru prima data, din taxiul pe care îl luasem de la autogară, priveam de pe geam locul în care îmi dădeam adesea întâlnire cu prietenii mei, străzile pe care mă plimbăm cu ei, magazinul roșu de la care ne cumpăram câte ceva și banca goală din parc. Nu era niciun parc uriaș chiar în centrul orașului, cu lac și rațe, nici măcar un chioșc de ziare deschis nu aveam, însă era orașul meu și era tot ce îmi puteam dori atunci.

Chiar și acum, după ce mi-am petrecut veri întregi în Cluj, sunt la fel de încântată atunci când urc în autobuz și pornesc spre Motru. Totodată, atunci când stau mai mult de o săptămâna aici, mă cuprinde dorul de marele oraș și de ardelenii lui, însă a trecut vremea în care îmi părăseam casa fără să simt măcar o părere de rău. Nu mai plâng. Nici aici, nici acolo. M-am obișnuit să mă bucur de amândouă orașele atunci când mă aflu pe meleagurile lor și să nu mai duc dorul unuia întotdeauna. În Cluj mă bucur de câte un eveniment în fiecare zi, dar la Motru trebuie doar că să îmi ridic privirea din pământ/ telefon ca să văd stelele. Există un spectacol mai frumos decât natura? Orașele mari ne cam fură aceast privilegiu.

Fiecare dintre noi când a pus piciorul în marile orașe s-a minunat de străzi, oameni, clădiri și parcuri, dar când ne-am întors în Motru am fost aproape la fel de uimiți de faptul că puteam vedea stelele.

Ne bucurăm de orice: de la câinii care ne latră în față blocului, până la țânțarii care ne fac zile negre seara când mai dăm o tură de parc. Iar mâncarea făcută de mama nu se compară cu nicio shaorma cu de toate.

12647061_811790288946771_2925514199840206821_n

Acum am terminat facultatea, sunt acasă pentru o mică pauză înainte de a mă întoarce și a-mi începe viața de… adult. Dacă am simțit că ceva mi-a încetinit procesul de evoluare este faptul că mi-aș fi dorit ca Motrul să mă învețe să am curaj și, mai ales, să nu îmi fie frică de oameni.

Poate mi s-a întâmplat doar mie, dar momentul în care m-am trezit singură într-un oraș mare mi-a amintit de o poezie pe care mi-o citea mama când eram mică, despre un pui de pasere care a învățat să zboare atunci când s-a văzut căzut din cuib, apropiindu-se cu viteză de pământ. Norocul meu că am avut niște aripi sănătoase și puternice, care au împins aerul sub mine și m-au jutat să mă înalt”. Bingert Luiza Alexandra

error: Content is protected !!